Cum am învăţat de la spartani să ne creştem copiii
Educaţia unui copil - fie că vine de la părinţi ori de la societate, prin şcoală, presupune, dincolo de o atenţie sporită, afecţiune, transmitere de informaţii, formare de atitudini, o riguroasă investiţie. Încă de când se naşte, în copil se investesc bani şi speranţe. De la scutece la laptele praf, de la vise legate de viitorul lui strălucit - părinţii investesc. Copilul creşte, părintele investeşte. Din ce în ce mai mult. Şi cu atât mai mult părintele evaluează progresul copilului spre speranţele lui. Şi, bineînţeles, dacă copilul se îndreaptă într-acelaşi punct, părinţii se declară mulţumiţi şi mândri. Mândri de progenitura lor. Copilul ajunge la şcoală. O altă investiţie. De data aceasta a statului. Statul investeşte în infrastructură educaţională şi resursa umană - de la cadre didactice la instalator - având ca scop educarea, formarea copilului. Aşadar, preia în custodie, cu sfert de normă, copilul. Are şi statul, prin şcoală, un scop care stă frumos...